Page 74 - vl_52

Pagina bibliofilului

numeroasele – practic, inepuizabilele – sugestii literare pe care le cuprinde textul.
Un roman de mare forţă epică inclus în primul volum îl constituie, bineînţeles,
povestea evadării şi a celor trei luni şi ceva trăite în libertate, în Bucureştiul cuprins
de animaţia grotescă a pregătirilor pentru Festivalul Internaţional al Tineretului şi,
apoi, pe un şantier de construcţii din provincie. Istoria lui Papillon, exclusiv
picarescă şi exotică, pare o istorie de bâlci pe lângă aceea a evadaţilor din mina de la
Cavnic, oameni adevăraţi, cu conştiinţă, implicaţi într-o aventură care îi face să
înţeleagă, poate pentru prima dată în viaţă, propria lor ţară. Numeroase alte subiecte
de roman pot fi găsite, însă, şi în volumele următoare. Povestea ceasului, pe care
tânărul deţinut încearcă prin toate mijloacele, expunându-se unor pedepse drastice,
să-l păstreze în magazia închisorii de la Aiud, pentru ca nu cumva, expediat de
gardieni prin poştă mamei lui, să-i creeze acesteia impresia că i-a murit fiul,
reprezintă un asemenea subiect. La fel ar putea fi luate în discuţie cronica războiului
psihologic dintre deţinuţi şi Ducu Ciocâlteu – omul ezitant care sfârşeşte prin a-şi
trăda tovarăşii de detenţie –, episodul apariţiei miraculoase, în curtea închisorii,
printre dalele din pavaj, a unei plante în legătură cu care te întrebi cum a avut răbdare
să crească, să înflorească şi să rodească, biografia lui Ion Bogdan, care, deşi fiu al
unui comunist, ajunge să înţeleagă pe cont propriu că trebuie să lupte împotriva
comunismului, iar când este condamnat la moarte, refuză cu îndârjire să fie salvat
prin relaţiile tatălui său, relatarea despre ciorile din preajma închisorii care,
dispreţuite şi alungate de toată lumea, îşi găsesc refugiu în lumea puşcăriaşilor şi aşa
mai departe. Materia epică dintr-o sută de romane scrise de autori inventivi, dar
lipsiţi de experienţă existenţial,ă nu echivalează nici pe departe cu materia epică din
aceste memorii scrise fără veleităţi literare.
Fără veleităţi literare, dar cu un evident, indiscutabil talent de scriitor. În
România, se pare, două milioane de oameni au fost închişi din motive politice în cei
patruzeci şi cinci de ani de guvernare comunistă, pedepsele lor însumând
aproximativ douăzeci de milioane de ani de detenţie şi de muncă silnică. Din tot acest
ocean de suferinţă, Ion Ioanid reuşeşte, tocmai datorită talentului său, să extragă
esenţialul. El povesteşte într-adevăr totul, însă prin aceasta trebuie să înţelegem tot ce
merită povestit. Monotonia exasperantă a vieţii de închisoare nu-şi face niciodată loc
în paginile cărţii. În ritualul chinului şi umilinţei, repetat zi de zi, Ion Ioanid caută de
fiecare dată ceea ce este inedit şi semnificativ, astfel încât „raportul” său, prezentat
nouă ca unei instanţe supreme, ne menţine mereu treaz interesul şi ne creează chiar o
stare de surescitare. Citim cu febrilitate frază după frază şi întoarcem paginile

Vox Libri, Nr. 3 (52) - 2019 72