Page 16 - VoxLibri 71/2024

Ars legendi

și nu poate fi nici divizat, nici măsurat, căci conștiința ne apare ca un flux omogen. Durata
experimentată de conștiință este proprie unui individ, unei stări de spirit, anumitor circumstanțe
sau unei societăți. Astfel, omul de știință nu are acces la această durată pură, autentică, resimțită
la nivel individual.
Nu în ultimul rând, Proust recurge la intertextualitate, ceea ce contribuie la articularea
narativă complexă a romanului. Procedeul se referă la trimiterile, pe parcursul narațiunii, la alte
texte literare sau cu o valoare culturală deosebită. Spre exemplu, sunt frecvente aluziile la
piesele lui Shakespeare. De asemenea, trimiterile istorice și culturale permit situarea operei
într-un context mai larg.
O altă temă a romanului care merită discutată este concepția asupra artei, raportul dintre
artă și viață, fie că este vorba despre vocația de scriitor a naratorului, despre reflecțiile asupra
artei de pe parcursul narațiunii sau despre tipologiile de artiști pe care le evocă (scriitorul
Bergotte, muzicianul Vinteuil și pictorul Elstir). Prin interacțiunile cu aceste trei personaje,
naratorul ajunge să dea un sens propriei creații artistice, prin intermediul căreia va recrea
realitatea. Pentru Proust, artistul stăpânește un univers particular. Operele sale devin o fereastră
către lume, închipuind un univers personal, subiectiv și complet. Acestea dau viață respectivului
univers. Se face distincție între un obiect și reprezentarea artistică a acelui obiect. Prin
intermediul muncii artistului, subiectul operei primește o calitate suplimentară, care se
substituie elementelor sale caracteristice. Există, în consecință, o legătură între toate operele
unui artist, iar, în cadrul acestui univers, ele devin autonome în raport cu referentul lor obiectiv.
Importantă este prima impresie pe care o avem asupra unui obiect, impresie contrazisă de
memorie și de intelect. Artistul urmează să găsească și să retranscrie această primă impresie,
pentru a exprima adevărul sau, mai degrabă, latura veritabilă a lucrului. Astfel, obiectul nu
corespunde unui concept bine definit, obiectiv, ci se modifică în funcție de percepția pe care o
avem asupra sa într-un moment particular. Pe parcursul romanului, naratorul descrie opere de
artă, ceea ce reflectă procedeul numit ekphrasis (din punct de vedere stilistic, tehnica se referă la
prezentarea unui produs artistic utilizând un vocabular pictural specific). O calitate esențială a
operei de artă este ambiguitatea sa, în sensul că înfățișează o realitate în continuă schimbare,
niciodată fixă. În consecință, aceasta ajunge să destructureze realitatea, să creeze un univers
alternativ. În egală măsură, naratorul compară privirea artistului cu fotografia care, ca și arta,
oferă o perspectivă nouă asupra unui obiect cunoscut, reprezentând realitatea într-o manieră
inedită. Intervine, astfel, problematica punctului de vedere: frumusețea (și, pe această cale, o
potențială operă de artă) nu rezidă într-o calitate intrinsecă a obiectului, ci în perspectiva pe
care o avem asupra acestuia, perspectivă ce îi aparține prin excelență artistului. Acestuia din
urmă îi revine rolul de a reproduce impresiile primare care pot oferi esența veritabilă a obiectului
admirat. Nevoia de reîntoarcere la impresia primă este condiția fundamentală pentru producerea
operei de artă. Prin intermediul operei artistice, putem opri timpul în loc și contempla o parte
dintr-un univers inedit, rod al conștiinței artistice.
O altă temă importantă a romanului este cea a iubirii, iar, în acest sens, semnificativă
este relația dintre Swann și Odette. Evoluția legăturii sentimentale dintre cei doi este privită din
perspectiva bărbatului, ale cărui trăiri sunt analizate cu minuțiozitate.
Acesta încearcă un puternic sentiment de gelozie, situație care amintește de celebrul
cuplu Ștefan Gheorghidiu–Ela, din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
al lui Camil Petrescu. Swann proiectează scenarii asupra Odettei, fiind obsedat de infidelitatea

Vox Libri, Nr. 2 (71) - 2024 14