Page 15 - VoxLibri 71/2024

Ars legendi

gură o linguriță din ceaiul în care lăsasem să mi se înmoaie o bucățică de prăjitură. Dar chiar în
clipa când înghițitura de ceai, amestecată cu fărâmituri din prăjitură, îmi atinse cerul gurii,
tresării, atent la lucrul neobișnuit ce se petrecea în mine. O plăcere nespusă mă năpădise, izolată,
fără noțiunea cauzei sale. […] Și dintr-odată amintirea mi-a apărut. Gustul era cel al prăjiturii pe
care duminica dimineața, la Combray (pentru că în acea zi nu ieșeam din casă înainte de ora
slujbei religioase), când mă duceam să-i spun bună dimineața în camera ei, mătușa Léonie mi-o
oferea după ce o înmuiase în infuzia ei de ceai sau de flori de tei. [...] Și de cum am recunoscut
gustul bucății de prăjitură înmuiate în infuzia de tei pe care mi-o dădea să o beau mătușa mea
(deși nu știam încă și trebuia să las pentru mai târziu încercarea de a descoperi de ce această
amintire mă făcea atât de fericit), pe dată vechea casă cenușie cu vedere spre stradă, unde se afla
camera ei, se ivi ca un decor de teatru, lipindu-se de micul pavilion care dădea spre grădină, ce
fusese construit pentru părinții mei în partea dindărăt (acel crâmpei luminos, singurul pe care îl
revăzusem până atunci); și odată cu casa, orașul, de dimineața și până seara și pe orice fel de
vreme, piața unde mă trimiteau înainte de ora mesei, străzile pe unde umblam pentru
cumpărături, drumurile pe care le străbăteam când timpul era frumos. Și ca în acel joc japonez
care constă în a arunca într-un vas de porțelan plin cu apă bucățele de hârtie până atunci
indistincte care, de îndată ce s-au înmuiat, încep să se alungească, să se răsucească, să se
coloreze, să se diferențieze, să devină flori, case, personaje consistente și recognoscibile, tot
astfel acum toate florile din grădina noastră și cele din parcul domnului Swann, și nuferii de pe
râul Vivonne, și oamenii din sat, și căsuțele lor, și biserica, și întregul Combray cu împrejurimile
sale, toate acestea, căpătând formă și soliditate, au ieșit, oraș și grădini, din ceașca mea cu ceai.”
(p. 50-53). Un alt exemplu de flux de conștiință este ampla meditație asupra memoriei și
timpului din volumul final al romanului, Timpul regăsit. Acest procedeu ajută la zugrăvirea
vieții interioare a personajelor, aducându-le la suprafață emoțiile și trăirile.
O altă tehnică emblematică este multiplicitatea perspectivelor narative. În loc să
prezinte evenimentele dintr-un punct de vedere unic, așa cum se întâmplă în romanul clasic,
Proust alternează unghiurile de vedere, îmbinând narațiunea la persoana întâi (homodiegetică,
cu focalizare internă, în terminologia lui Gérard Genette), cu cea la persoana a treia
(heterodiegetică, cu focalizare externă și cu narator omniscient și omniprezent) și chiar cu cea la
persoana a doua. Grație acestui procedeu, romancierul francez oferă o prezentare multifațetată a
vieții interioare a personajelor și a lumii în care acestea trăiesc.
Nu altul este rolul pe care îl au raportările la conceptul de durată. Utilizarea flashback-
urilor, a digresiunilor și a altor tehnici neconvenționale îi permite lui Proust să conceapă timpul
ca pe o entitate fluidă, în continuă schimbare. Aceste procedee permit incursiuni în trecutul
personajelor, prin relevarea unor evenimente sau trăiri cu rezonanțe emoționale profunde în
prezent și cu un impact major asupra cristalizării identității personale. Pentru o mai bună
înțelegere a acestui mecanism narativ, propunem un excurs în filosofia lui Henri Bergson.
Potrivit acesuia, timpul este o dimensiune a conștiinței individuale. În lucrarea Eseu despre
datele imediate ale conștiinței, filosoful repune în discuție concepția asupra temporalității,
împărtășită de cunoașterea comună, de filosofie și de știință, ajungând la concluzia că timpul este
o proprietate legată de dimensiunea individuală a subiectului, nu o dimensiune măsurabilă a
realității. Durata exterioară, care poate fi măsurată, este divizată și spațializată, constituind un
mediu omogen și exterior conștiinței umane. Timpul psihologic, subiectiv și relativ, în schimb,
se distinge, așadar, de durată, prin faptul că este experimentat în mod individual de către subiect

Vox Libri, Nr. 2 (71) - 2024 13