Page 15 - VoxLibri_72_2024

Apropo de...

utilizarea unui limbaj curat şi corect. Mirarea mea se reduce la întrebarea simplă: cât de imbecil
poate fi un individ oarecare, altfel cu pretenţii, încât să nu priceapă ridicolul unui nivel de
comunicare cu anumite pretenţii? Iar dacă acest individ are puterea să-mi arunce întrebarea
într-un retorism, fie el şi ieftin, ajunge să se sprijine pe chemarea simpatic-românească: „hai să
dăm mână cu mână” unindu-şi nivelul de logică şi gândire cu al altui batjocoritor al limbii şi, de
ce nu?, al lingvisticii. În această situaţie, cei doi neputincioşi subculturali pot fi consideraţi ca
reprezentanţi ai unei noi societăţi, în legătură cu care celebrul psihosociolog Erich Fromm
(1900-1980) se întreabă oarecum cu teamă: „Societatea nouă: are ea o şansă rezonabilă?” (cf.
E. Fromm, Texte alese, Editura politică, 1983, p. 506). Răspunsul vine de la sine şi imediat: nu,
nu are nicio şansă!, mai ales în condiţiile menţionate în câteva detalii, subliniate în prezentul
text. În consecinţă, comunicarea din punct de vedere calitativ are şanse real-jignitoare de a
coborî până la unul corespunzător batjocurii generale agreate cu mulţumire de snobi. Prin
urmare, chestiunea în sine are şi rol de a pune umărul pentru ca starea de lucruri să se consolideze
şi pentru ca acestea să ia forma reală a degradării depline. Avem astfel posibilitatea să luăm
cunoştinţă chiar „în familia snobilor” de sensul şi momentul în care orice snob ce se respectă şi
ţine la propria infatuare recurge la… ajutorul imitaţiilor salvatoare, din mai multe puncte de
vedere, între care şi utilizarea imbecilă a englezismelor...
Ajunşi aici cu discuţia noastră, respectiv la „morişca stricătorilor şi detractorilor
limbii”, descoperim că îi sare în ajutor din ce în ce mai viguros, impertinent şi tot mai acaparator,
puhoiul populaţiei snoabe, însoţit cu loialitate de practicarea imitaţiei „ca să fim în lumea bună”
a occidentului în primul rând. În acest sens, traducerile masive din autori străini, mai ales de
mâna a doua, par a avea rostul important de încercare a conectării limbajului românesc
defectuos şi uneori compromiţător de comunicare la unul aşa-zis modern, aceasta şi pentru a-l
scoate din norme şi tradiţii considerate „învechite şi naţionaliste”. Astfel, cu bucurie şi…
profesionalism, snobii acumulează conştiincioşi noi şi noi exprimări în comunicarea lesnicioasă
şi convenabilă pentru ei prin utilizarea unei terminologii care „s-o rupă odată cu trecutul negru”
al tradiţiilor moştenite, dar neîncadrabile în canoanele noi şi tot mai impuse – dacă nu e cu
supărare…
Tocmai aici se află cu exactitate frontul de lucru al snobilor şi veleitarilor! Pentru
această categorie, social-literară să-i spunem, trecerea de la o comunicare de ţinută normal-
contemporană, respectată şi respectabilă, având o vădită valoare şi distincţie în comunicare la o
modalitate de comunicare îmbogăţită consistent cu neologisme, de efect, decupate şi preluate
din teribilisme şi imitaţii agreate de populaţia snoabă, constituie o realizare submediocră ideală.
Aceasta este o realitate ce nu mai înseamnă un secret cu precădere pentru iubitorii
de limbaje, exprimări şi comunicări de bun simţ şi respect faţă de vocabularul şi normele
gramaticale…
În final, trebuie să subliniez, dacă mai era nevoie, că textul de faţă este şi o pledoarie
pro domo având la bază un adevăr incontestabil şi anume că „În centrul creaţiei lingvistice stă
limbajul artistului care actualizează cel mai mare număr de virtualităţi ale limbii (…)” (Maria
Corti, Principiile comunicării literare, Editura Univers, 1981, p. 80).
Aşadar, snobi şi snoabe, comentariile sunt fără niciun rost!

1. Maria Corti (1915-2002) a fost profesoară de istorie a limbii italiene la Universitatea din Pavia, Italia şi preşedintă a
Societăţii italiene de studii semiotice etc.
Vvox Libri, Nr. 3 (72) - 2024 13