Page 18 - VoxLibri_72_2024

Ars legendi

abație, cu atât mai puțin unui public mai larg. În concepția lui William, o carte este vie doar atâta
timp cât este citită. Când nu are cititori, întreaga bogăție a cunoașterii pe care o adăpostește între
paginile sale devine o simplă înșiruire de semne pe o pagină și nu semnifică nimic. Această
viziune deschide și o amplă dezbatere asupra proceselor hermeneutice, devenind o pledoarie
pentru o lectură activă, de tip participativ, în care cititorul este invitat să ia parte direct la
miracolul nașterii sensului, prin propria putere de înțelegere și de interpretare, pe care o
învestește în momentul în care parcurge textul și îl filtrează prin propria sensibilitate. Pe de altă
parte, pe parcursul cărții, oficialii religioși asociază anumite forme de cunoaștere cu păcatul, o
trimitere directă le episodul biblic în care Adam și Eva mănâncă din pomul cunoașterii binelui și
răului și sunt alungați din Grădina Edenului. Romanul pune sub semnul întrebării concepția
general împărtășită asupra misiunii unei biblioteci, aceea de a fi un depozitar al cunoașterii
pentru generațiile viitoare. Biblioteca abației pare, în schimb, să fie gândită ca un spațiu în care
cunoașterea este tăinuită, obscurizată.
O a treia temă importantă este reprezentată de politică și de religie. William și Adso
devin martorii unei dezbateri teologice legate de două chestiuni care au generat controverse în
rândul bisericii catolice, la începutul secolului al XIV-lea: conflictul dintre papă și Sfântul
Imperiu Roman, respectiv problema sărăciei apostolice (întrebarea dacă Iisus și cei ce i-au
urmat au renunțat la bogății și la proprietățile lor). Ambele controverse se concentrează asupra
rolului celui mai potrivit al bisericii în viața politică, economică și intelectuală, având în vedere
faptul că preoții din Evul Mediu și înalții demnitari religioși dețineau averi și putere și aveau o
influență considerabilă în guvernare, pe lângă îndeplinirea misiunii lor de lideri spirituali. În
centrul acestor conflicte stă, așadar, o neînțelegere filosofică pe tema gradului de implicare a
bisericii în problemele publice de ordin politic și economic și în viața privată a cetățenilor.
În anul 1320, împăratul Sfântului Imperiu Roman, Ludovic al IV-lea, se afla în conflict
cu papa Ioan al XXII-lea. De când avuseseră loc cruciadele, papii, din ce în ce mai puternici,
polemizau cu liderii politici, în încercarea de a stabili cine deține autoritatea supremă în Europa.
Papa pretindea că este autoritatea absolută, datorită faptului că era liderul creștinătății, în timp ce
împăratul susținea că Dumnezeu îl învestise cu autoritatea supremă asupra imperiului său. Când
este chemat să se pronunțe asupra acestei chestiuni, William îi dă dreptate împăratului, despre
care crede că ar trebui să dețină puterea politică supremă, iar papa nu ar trebui să se amestece în
politică.
De asemenea, întrebarea dacă Iisus a fost sau nu sărac, deși este o problemă teologică
abstractă, se leagă de chestiunea deținerii puterii de către biserică, în momentul în care se
desfășoară acțiunea romanului. Dacă se dovedește faptul că Iisus și cei care i-au urmat nu
posedau proprietăți, atunci deținerea de către oamenii bisericii a unor averi însemnate
contravine moralei creștine. William pledează, astfel, pentru o formă de guvernare bazată pe
principii egalitariste și democratice, care să urmărească bunăstarea poporului mai mult decât o
făceau actualele regimuri ale papilor și ale împăraților, susținând, pe cale de consecință,
separarea radicală a instituțiilor religioase de cele ale puterii politice.
O a patra temă majoră este reprezentată de puterea subversivă a râsului, care se leagă
de faptul că personajele se află, după cum am mai precizat, în căutarea singurei cópii a celui de-al
doilea volum din opera lui Aristotel, Poetica, volum consacrat comediei. Pentru Jorge, unul
dintre personaje, cartea se dovedește amenințătoare și periculoasă, deoarece ridică și comedia la
rang de artă ce invită la reflecție morală, iar râsul ar avea puterea să destabilizeze ordinea

Vox Libri, Nr. 3 (72) - 2024 16