Page 17 - 1909-23

Nrul 23, 1909. LUCEAFĂRUL 533
nostru. Aceştia îl iubeau in adevăr. Dar şi ei ce puteau lamură de bunătate şi de lumină, cum n’a mai fost
face? Venea vara, plecau toţi la aer curat şi la odihnă, alta. A luat vieaţa asta fragedă şi a făcut cu ea ce-a
unde ceteau cu entuziasm frumoasele articole ale vrut: suliţă de împuns, trâmbiţă de alarmă, scut de
neobositului Eminescu. El rămânea la post. Scria în apărare, faşine, scară, târnăcop... tot ce-a vrut. Vieaţa
fiecare zi câte un articol, traducea depeşile din străi­ aceasta aparţineâ altei chemări. Ea eră trimeasă pe
nătate, revedeâ informaţiile şi corespondenţele, şi lume ca să creieze. Puterea asta o aveâ, şi func­
adesea făcea singur toată corectura gazetei. Ideile ţiunea asta eră a ei: să creieze lucruri înălţătoare
conservatoare filtrate prin sufletul lui de o profundă şi eterne. Şi politica i-a spus: pentru mine astea nu
bunătate şi de o mare putere de înţelegere a rostu­ fac nici două parale. Mie să-mi torni articole frumoase,
rilor noastre, eşeau limpezi, atrăgătoare, pline de în cari o jumătate din oastea mea să fie ridicată în slăvi
căldura şi de tăria sufletului prin care treceau şi mai şi cealaltă jumătate să fie cufundată în iad — asta e
ales de sinceritatea aceea nobilă, pe care numai un tot ce vreau dela
poet mare poate s’o aducă şi s’o păstreze întreagă tine. Ş’a avut mai
în luptele lui. In toate luptele lui. El nu se gândeâ mult, decât a
la foloasele biruinţii, la strălucirile triumfului sau vrut, — pentru
la bogăţia trofeelor, cum nu se gândeâ nici la greu­ simplul cuvânt
tăţile şi primejdiile răsboiului. Eră poet, şi se da că sufletele mari
tot — se dăruiâ tot. Dacă izbânda ideilor pentru dau totdeauna
cari lupta ar fi cerut jertfa unei vieţi omeneşti — mai mult decât
nimeni nu ar fi fost mai gata, mai cu bucurie dispus li se cere.
să-şi dea vieaţa lui, ca blândul Eminescu. De fapt Ar puteâ trăi
nu şi-a dat-o? N’a stat el neclintit şase ani de zile Eminescu. Ar fi
pe zidul fortăreţei conservatoare dela „Timpul" şi azi om de şaizeci
n’a fost în toată vremea asta ţinta tuturor săgeţilor de ani. Om în pu­
înveninate din tabăra duşmană? S’a luptat până la tere încă. Doar
cea din urmă licărire de gând, până când singur a duşmani ar aveâ
simţit marele dezastru, care i-a smuls din inimă stri­ mai mulţi. Noi nu
gătul înfiorător al desnădejdei: l-am preţui mai
„Ah, organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!" mult. O, nu. Cu
Trebue să fie grozav sentimentul acesta al unui [siguranţă nu.
zeu a! gândirii, care se vede ameninţat în însuşi atri­ L-am întâlni pe
butul divinităţii lui! Să simţi că mori, nu e aşa de stradă, am stâ de
trist, mai ales când n’ai trăit degeaba pe lumea asta, vorbă cu el.
— poale fi chiar o descărcare, o pregătire plăcută Nc ar plăcea să-l
pentru odihna de veci. Dar să simţi că-ţi pierzi mintea, avem la petrece­
că n’ai să mai fii stăpân pe gândurile tale, că tot felul rile noastre... Şi
de temeri şi de vedenii urîte au să năvălească în încă nu l-am în­
suflelul tău şi n’ai să le mai poţi alungă — să vezi ţelege. Căci nu­
cum te învâlue întunerecul, şi să ştii c’ai să trăeşti mai moartea-i
în mormântul acela de întunerec, şi ai să te sbaţi şi desvăleşte pe
n’ai să mai poţi ieşi de-acolo — iată ce trebue să fie în oamenii aceştia , _
adevăr culmea suferinţei omeneşti! Şi culmea aceasta şi-i arată cât au Ţăran d,n Ruscior (corn. B.-Năsăud).
o atinge Eminescu la vârsta de treizeci şi doi fost ei de mari.
de ani! Mă gândesc Ia sfiala lui de copil, mă gândesc pe
...„Mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât de altă parte la lipsa de orice sfială a celor cari se
degeaba pun mâna pe condei să încerc a scrie ceva. îndeasă morţiş Ia locuri pe cari nu le merită, şi mă
Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte întreb: ce-ar fi azi Eminescu?
şi că mi-ar trebui un lung, lung repaos, ca să-mi vin Ar fi primredactor la „Epoca" sau la „Conservatorul".
în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând Atât, şi nimic mai mult. Politica ar fi mai avut dela
din fabrici, un asemenea repaos nu-1 pot aveâ nicăiri el o sumă de articole admirabile, pe cari mai târziu
şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu tot literatura ar fi trebuit să le culeagă, pentru ca să
mă mai recunosc... Aştept telegramele Havas, ca să se mai despăgubească de poeziile pe cari poetul n’ar
scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele fi avut vreme să i le dea... Şi încolo, nimic. Canon
pe mormânt şi n’aşi mai fi ajuns să trăesc!" (Scria, mai lung. Decepţii mai multe. Iată ce ar fi avut Emi­
din redacţia Timpului, unui prieten), nescu dela politică, până în cele din urmă.
încă odată nu putem învinovăţi pe nimeni. Dar un Ah, ţăranul nostru, când zice el „politica" şi închide
cuvânt amar, de-ar fi să-l spunem, l-am spune poli­ niţel dintr’un ochiul... Toată istoria dureroasă a tică­
ticei noastre. Ea a cerut şi a primit dela Eminescu loşiilor noastre e în acest cuvânt, astfel rostit.
toată vieaţa lui — o vieaţă nobilă, curată, sfântă -
A. Vlahuţă.