Page 18 - 1909-23

534 LUCEAFĂRUL .S T rul 23. 1909.

Scrisorile trimise altădată...
Scrisorile de-atunci, amintitoare Colea ţi-am scris ce mult mă întristează
De toate câte fură între noi, Tomnaticele adieri ce vin
Răvaşele ce ţi le-am scris odată Şi cât de mult mi-e dor de primăvară,
Mi le-ai trimis acuma înapoi. De-o floare şi de-un petic de senin...
Le recitesc, - şi una câte una Răvaşul pal, răvaşul de adio,
îmi vin în minte zilele de ieri, Eră o iarnă grea când ţi l-am scris, —
în stoluri mari, cu pasări felurite: Simţeam de mult, de mult că te pierdusem
Speranţe verzi şi palide dureri... Şi ’n el plângeam sfârşitul nostru vis...
Scrisorile trimise altădată Răvaşele de-atunci, îmbălsămate
Desgroap’ acum trecutul depărtat: Cu vag parfum de floare şi de fân,
Le-am scris chiar eu? Ţi le-am trimis chiar ţie? Răvaşele pe cari odinioară
Şi tot ce-mi spun a fost adevărat? Le-ai sărutat şi le-ascundeai în sân,
Pe cea dintâi ţi-am scris-o într’o seară Scrisorile trimise altădată
Când nu ştiam că ’ncepi să mă supui, Le strâng din nou şi le arunc în foc,
Când dorul meu, sfios ca vioreaua, Iar ochii mei, udaţi o clipă ’n lacrămi
Eu nu-1 încredinţasem nimănui... Uscaţi, privesc al flăcărilor joc...
Eram în cer când ţi-am trimis scrisoarea Acuma scad şi-acum se ’nalţă iară,
în care-ţi mulţumeam că mi-ai zâmbit; Prin ele trec luminile din cer,
Plângeam nebun când ţi-am trimis pe-aceasta, Luminile ce scânteiau de-asupra-mi
Cea roză ţi-am închis-o fericit... Când te visam, când te doream, stingher...
Aud şi-acum doinind privighetoarea Prin ele trec şi soarele şi luna
într’un amurg senin, duios de Mai, Şi stelele ce-au luminat cândva
Când adunam din suflet versuri triste în calea ’ndrăgostitului de raza
Să-mi ştii şi tu durerea că plecai... Tremurătoare, din privirea ta.
Şi par'că văd pâraele de raze Se ’nalţă iar şi scad apoteoză
Ce se vărşau din lună pe pământ, Cu focul roş din ce în ce mai pal —
Când îţi scriam că numai pentru tine Se ’nalţă iar şi scad, ca să îngroape
Voiu căută de-acuma să mai cânt... Un nou amor — ca lumea de banal...
Paris, Noemvrie 1909. Victor Eftimiu.

Noemvrie.

Toamnă, tu mi-ai bolnăvit Toamnă, toamnă, cum îţi cerni Şi rărind tu frunzele
Codru şi câmpia, Ploile prin ceaţă: Una câte una,
Iar pe min’ m’ai logodit Umbra morţii mi-o aşterni îmi răreşti bătăile
Cu melancolia Peste-a mea vieaţă, Inimii într’una...
Nieolae Brătianu.