Page 80 - vl_50

primează sensibilitatea, fantezia și imaginația creatoare, în detrimentul rațiunii, ca reacție împotriva
mediocrității și a superficialității societății. De aceea, figura dominantă este omul de geniu, fire
contemplativă, care își construiește universuri compensatorii, în care să evadeze. Postulând o gândire
de tip apolinic, ce pune accent pe armonie și pe echilibru interior, geniul se detașează de societate,
adoptă o atitudine pasivă, statornică, non-participativă în fața realității, refuză categoric să trăiască
experiența iubirii, de unde pesimismul schopenhauerian, atribut esențial al profilului său
caracterologic.
Pe de altă parte, poetul expresionist aspiră să exprime stări plenare, profunde, autentice și
complexe, de cele mai multe ori contradictorii. El își reconfigurează subiectiv universul exterior, care
devine o proiecție imaginară a universului interior, a unor stări lăuntrice afective și a propriei substanțe
psihice. Definitorii sunt, pentru poetul expresionist, tentația transcenderii condiției sale umile,
năzuința depășirii limitelor, prin deschidere spre cosmos și spre universalitate, prin sugestia
absolutului, a atemporalului, a exuberanței și a elanului vital, toate asociate sentimentului euforizant
de trăire dionisiacă, ceea ce conduce la o puternică tensiune emoțională.

Floare albastră
de Mihai Eminescu

-«Iar te-ai cufundat în stele Acolo-n ochi de pădure, Pe cărare-n bolți de frunze,
Și în nori și-n ceruri nalte? Lângă balta cea senină Apucând spre sat în vale,
De nu m-ai uita încalte, Și sub trestia cea lină Ne-om da sărutări pe cale,
Sufletul vieții mele. Vom ședea în foi de mure. Dulci ca florile ascunse.

În zadar râuri de soare Și mi-i spune-atunci povești Și sosind l-al porții prag,
Grămădești-n a ta gândire Și minciuni cu-a ta guriță, Vom vorbi-n întunecime:
Și câmpiile Asire Eu pe-un fir de romaniță Grija noastră n-aib-o nime,
Și întunecata mare; Voi cerca de mă iubești. Cui ce-i pasă că-mi ești
drag»?
Piramidele-nvechite Și de-a soarelui căldură
Urcă-n cer vârful lor mare - Voi fi roșie ca mărul, Înc-o gură și dispare...
Nu căta în depărtare Mi-oi desface de-aur părul, Ca un stâlp eu stam în lună!
Fericirea ta, iubite»! Să-ți astup cu dânsul gura. Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
Astfel zise mititica, De mi-i da o sărutare, . . . . . . . . . . . . .
Dulce netezindu-mi părul. Nime-n lume n-a s-o știe, Și te-ai dus, dulce minune,
Ah! ea spuse adevărul; Căci va fi sub pălărie - Ș-a murit iubirea noastră -
Eu am râs, n-am zis nimica. Ș-apoi cine treabă are! Floare-albastră! floare-
albastră!...
- «Hai în codrul cu verdeață, Când prin crengi s-a fi ivit Totuși este trist în lume!
Und-izvoare plâng în vale, Luna-n noaptea cea de vară,
Stânca stă să se prăvale Mi-i ținea de subsuoară,
În prăpastia măreață. Te-oi ținea de după gât.

Vox Libri, Nr. 1 (50) - 2019 81