Page 15 - vl_51
P. 15

Lanțul slăbiciunilor comunicaționale

                        - în lumea lui Caragiale și în cea de azi -

                        n  2017,  apărea  la  Editura  Eikon,  colecția  Universitas/seria Artele  spectacolului,
                        Lanțul slăbiciunilor comunicaționale, o carte despre comunicarea interpersonală la
                  Îeroii lui Caragiale, comunicare patologic viciată de multiplele carențe manifeste la
           nivelul actorilor și al funcțiilor aferente.
                    Prin această lucrare, fostă teză de doctorat, dl Cristian Stamatoiu se înscrie într-o lungă și
           valoroasă serie de exegeți ai operei marelui clasic, serie deschisă de Titu Maiorescu, pentru ca, în timp,
           să fie  ilustrată și de alte mari personalități ale criticii românești, de la G. Ibrăileanu la Ș. Cioculescu, de
           la B. Elvin la Șt. Cazimir, de la M. Iorgulescu la V. Fanache.
                   Fiecare critic a abordat aspecte ale vieții și operei dintr-o perspectivă considerată suficient de
           relevantă pentru clarificări ori delimitări, pentru afirmări sau argumentări privind valoarea estetică și
           modern europeană a teatrului său, pentru relațiile interpersonale și mecanismele de funcționare a lumii
           sale, dominată de imoralitate publică și familială, pentru automatisme funcționale ș.a.
                    Dl Cristian Stamatoiu, grație și pregătirii sale profesionale (absolvent de Litere și titular al
           cursului de Istoria teatrului la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș), propune o altă abordare a operei
           lui Caragiale – situația de comunicare – ca realizare și funcționalitate în caragialume, concept prin
           care definește mulțimea personajelor ce populează, individual și expresiv, proza și dramaturgia sa.
           Situația  de  comunicare  a  caragialumii  are  la  bază  o  bogată  documentare,  începând  cu  teoria
           comunicării  (sunt citați F. de Saussure și R. Jakobson) și terminând cu noțiunile impuse de cercetările
           intra- și extrafilologice, de la critică la stilistică, teatrologie și politologie. În acest fel, lucrarea dlui
           Stamatoiu devine interesantă pentru un public mai larg, definit prin toți cei mereu provocați de creația
           lui Caragiale. Dar, situația de comunicare nu este urmărită în plan teoretic, ca scop în sine, ci prin
           raportare la circul politico-mediatic în care trăim, evidențiind sincronizarea acută și totală între
           personajele și situațiile de comunicare caragialiană și cele de azi. Este acesta unul din elementele de
           certă originalitate ale operei, iar autorul are meritul de a fi semnalat prin convingătoare similitudini
           suprapunerile realității clasicului cu a noastră. Astfel, dacă Farfuridi afirmă că... într-o chestiune
           politică... și care, de la care atârnă viitorul, prezentul și trecutul țării..., un politician contemporan,
           președinte de o noapte, îl continuă până la concurență... românii nu au voie să ierte viitorul acestei țări
           (apud Radu Paraschivescu, Catalog de perle, 2016). Toate exemplele pe care le vehiculează autorul
           demonstrează că tipologia greșelilor de gândire și exprimare este prezentă și azi, Caragiale venind spre
           noi cu o inepuizabilă forță a actualității (să nu uităm că acțiunea Scrisorii pierdute se desfășoară în...
           capitala unui județ de munte..., în zilele noastre! s.n.). Actualitatea este resimțită nu doar de români
           (expresii de felul... de-ar mai trăi Caragiale!..., păcat că nu mai avem un Caragiale!...), ci și de străini
           (a se vedea dorința presei japoneze de a se întâlni cu autorul Scrisorii, cu ocazia spectacolului din 1991,
           de la Tokyo). Pe baza comparației dintre limbajul caragialumii și cel contemporan, autorul observă
           corect că salturile tehnologice din ultimul secol nu au condus și la ameliorarea caracterului uman, o
           cauză principală constituind-o, atunci ca și acum, selecția negativă a valorilor, selecție concretizată în
           promovarea în funcții a perso-nulităților, capabile să ilustreze doar forme instituționale. Ideile privind
           evoluția formelor fără implicarea fondului sunt de largă circulație cultural-românească și, pentru a nu
           mai trimite la Maiorescu și Lovinescu, cităm – absolut la întâmplare – două versuri bacoviene (un gol
           istoric se întinde/pe-aceleași vremuri mă găsesc) și o cugetare a lui N. Steinhardt privind invazia


            Vox Libri, Nr. 2 (51) - 2019                                               13
   10   11   12   13   14   15   16   17   18   19   20