Page 66 - VoxLibri 71/2024

Atelier de creatie
,

sălbatice ale Pietrei Albe, asemănătoare unor turnuri fumurii de catedrală. Iar vara, toți copiii se
bălăceau cu zgomot și veselie mare în undele reci ale pârului din spatele casei sau în iazul morii.
Avrămuț era neîntrecut la prinsul păstrăvilor cu mâna de prin bulboane, de sub lespezile mari de
piatră, dar pescuia și cu undița.
Într-o zi, fu întrerupt din joacă de țipetele femeilor ce se auzeau pe uliță în jos. Alergă cât
îl ținură picioarele să vadă ce se întâmplă, însă scena la care asistă îi umplu ochii de lacrimi și
sufletul de jale și încrâncenare.
În uliță văzu cum pandurii o târau pe Anuța, o văduvă cu trei copii mici, împingând-o și
înghiontind-o. În acest timp, copiii, cu mâinile lor mici, se agățau urlând cu disperare de hainele
mamei, fiind aruncați cât-acolo de oamenii stăpânirii. Femeile din vecini venite în grabă, strigau
și plângeau disperate.
În timp ce unul dintre panduri citi ceva într-o limbă greu de înțeles pentru Avrămuț la
vârsta aceea, ceilalți o legară repede pe femeie de unul dintre frasinii din dunga drumului, și
începură să-i care la vergi pe spinare. Curând cămașa se făcu zdrențe care se înroșiră, apoi se
năclăiră de sânge. Femeia la început strigă și plânse, apoi glasul îi deveni tot mai slab…
Pandurii își terminară treaba, dezlegară femeia care căzu mototol la rădăcina copacului,
după care plecară.
-Tulai, Doamneee! Ce-or putut-o cilăvi (răni, lovi)! Nu i-ar răbda pământul, să-i rabde!
se tânguiau femeile, în timp ce o duceau spre casă… 25 de vergi pântru o sarcină de lemne din
pădurea ce-o fost odată tătă a noastă? Nu-i mai de trăit, pă pământul ăsta!
Ca din pușcă, Avrămuț plecă spre casă cu ochii scăldați în lacrimi.
-Tată, nu-i bună rânduiala de acum! Trebuie schimbată! Nu-i drept ca unii să moară de
flămânzi, iar alții să crape de sătui!
-Bine, i-a răspuns tatăl, dar cum? Hei, măi băiete, Dumnezeu să ne ferească de
1
sărmanul bogat și de foamea sătulului. Atunci e de rău…!
Strângând din pumni, Avrămuț plecă trist pe malul pârâului, unde se tot gândi și
frământă cum să facă lumea mai bună și mai dreaptă.
Iar mai târziu, în tinerețe, chiar a încercat, crezând că va reuși să schimbe legile nedrepte
ale lumii.

Avram Iancu la școală

E cald și bine în cămăruța construită din bile de brad tencuite cu pământ și pleavă, peste
care s-a dat cu un strat de var. Miroase a jilav din cauza obielelor ude din picioarele copiilor, a
sumanelor și a căciulilor îmbibate de apa provenită din ninsoarea căzută peste ei în drumul spre
școală. S-au coborât cu greu spre a-și lumina mințile, de pe dealurile din jur, înfruntând nămeții
până în brâu.
Prin ferestruicile cât palma, acoperite cu bășică de porc, abia dacă intră în încăpere câte
o firavă rază de lumină. Pentru a spori lumina, Mihai Gomboș, un țăran mai luminat, care face pe
dascălul, a mai aprins câteva mucuri de lumânare.
Cei câțiva prunci dornici să învețe buchiile, se apleacă peste cărțile aflate la îndemână,

1. Horia Ursu, Avram Iancu, București, 1966, p. 12.

Vox Libri, Nr. 2(71) - 2024 64