Page 67 - VoxLibri 71/2024

Atelier de creatie
,

silabisind cu greu, cu poticneli, bâlbâieli și frunți asudate, câteva silabe… În schimb, Avrămuț a
lui Alisandru Iancu numai se joacă cu literele și cuvintele, de parcă s-ar fi născut gata învățat. E
atât de isteț și de destoinic în tot ceea ce face, încât uimește pe toată lumea.
De aceea, tatăl său nu-l mai ținu mult la școala din Vidra, ci îl duse mai departe, la
Neagra, la școala primară din localitate, unde era dascăl nașul său, Ionuț Candrea.
După primul an de școală este obiceiul ca elevii să dea un examen oral la care asistă
oamenii mai de seamă ai ținutului.
Veni și rândul lui Avrămuț să răspundă. De cum păși în față, asistența rămase
impresionată de figura copilului, pe care se putea citi istețimea, determinarea și siguranța.
Chipul său oval era încadrat de un păr bălai, ca al mamei sale, iar ochii de un albastru adânc
precum cerul unei zile de vară, aninat peste Pietrele Albe din spatele casei părintești, erau blânzi
și inteligenți.
Dascălul începu să-i pună întrebări copilului, însă acesta, fără a se încurca sau a se
intimida, îi dădea răspunsuri rapide și corecte. După fiecare răspuns, asistența îl răsplătea pe elev
cu ropote de aplauze. Dar cu cât curgeau mai repede și mai multe întrebările dascălului, cu atât
parcă creștea și siguranța elevului, fără să-l pună în încurcătură niciuna dintre întrebări.
La urmă, toată asistența s-a ridicat în picioare, aplaudându-l. Ba mai mult, unul dintre
cei prezenți a început să se caute în chimir, a scos un galben și l-a întins copilului zicând:
-Meriți o răsplată pentru asemenea cunoștințe! Nu am văzut un copil mai isteț ca tine!
Urmând exemplul, și alții din asistență au dat câte un galben copilului, care se simțea
oarecum stânjenit de situație. De aceea, când lumea a început a se împrăștia, s-a dus la
învățătorul său și i-a spus:
-Galbenii aceștia nu mie mi se cuvin! Toată munca, strădania, vă aparțin, domnule
învățător, precum și reușita mea de astăzi. De aceea, eu cred că acești galbeni vi se cuvin
dumneavoastră, nicidecum mie.
Spunând acestea, Avrămuț puse galbenii, pe care-i strângea în pumn, pe masa
învățătorului și o zbughi afară, grăbit să-și ajungă tatăl care pornise către casă.

Avram Iancu la Zlatna

Căruța cu coviltir, plină cu tulnice, donițe, ciubere și alte vase din lemn de brad, a unui
vidrean, cobora hurducându-se prin pietrele drumului de munte, spre Câmpeni, și mai departe,
până la Zlatna. Pe capră, lângă căruțaș, ședea un băietan ca de 13-14 ani, ce privea cu luare-
aminte la pădurile, la dealurile cu fânețe și la apele repezi de munte care însoțeau drumul, de-a
stânga și de-a dreapta lor. Chipu-i frumos, încadrat de părul bălai, era însă trist. Părea că își reține
cu greu lacrimile, gata, gata, să izbucnească în plâns în orice moment, în timp ce petrecea cu
privirile pierdute ba câte un colț de stâncă mai semeț, ba un pâlc de brazi, ba câte un om întâlnit la
margine de drum.
Copilul nu era nimeni altul decât Avrămuț, fiul lui Alisandru Iancu, care în vară gătase
cursurile elementare de la Câmpeni, unde-l avusese ca dascăl destoinic pe Moise Ioanette. Cu el
își desăvârșise cunoștințele de citit și socotit, de istorie și geografie, de muzică și desen. Și pentru
că a fost isteț și silitor, tatăl său, l-a înscris la Gimnaziul din Zlatna, unde trebuia acum să se
prezinte.

Vox Libri, Nr. 2(71) - 2024 65