Page 73 - vl_48

În stil antic, la începutul poemului este invocată muza și nu oricare, ci exact aceeași care l-a
inspirat și pe Homer. Apoi autorul face cunoscut în linii mari subiectul pe care urmează să-l dezvolte:
„Musă ce lui Omir odinioară/ Cântaşi Vatrahomiomahia,/ Cântă şi mie, fii bunişoară,/ Toate
câte făcu ţigănia,/ Când Vlad Vodă-îi dede slobozie,/ Arme ş-olaturi de moşie,/ Cum ţiganii vrură să-şi
aleagă,/ Un vodă-în ţară ş-o stăpânie,/ Cum, uitându-şi de viaţa dragă,/ Arme prinsără cu vitejie,/ Ba-în
urmă-îndrăzniră ş-a să bate/ Cu murgeştile păgâne gloate”.
Urmează o dezlănțuire de acțiuni eroi-comice, cum le numește chiar autorul, de rivalități
politice caraghioase, discursuri naiv-demagogice și iubiri clamoroase, de un comic irezistibil. Ioan
Budai-Deleanu privește cu simpatie tot acest circ. Ca dovadă, nimeni, nici măcar adepții corectitudinii
politice nu l-au acuzat vreodată de discriminare pe criterii etnice și nici nu au pretins să fie schimbat
titlul poemului din Țiganiana în Romiada.
Trecând în revistă alte scrieri ale lui Ioan Budai-Deleanu ne oprim, ca atraşi de un magnet, la
valoroasa, dar atât de puţin cunoscută Gramatică a limbii române, scrisă intenționat în latină, ca să
poată fi citită de învăţaţii vremii din alte ţări.
Iată cum se adresează autorul cititorului, în prefaţă (prefatio):
„Pentru ca gramatica să poată fi folosită atât de compatrioţii mei, cât şi de străini, am hotărât să
o scriu în limba latină.
Iată, cititorule, ai lucrarea! Oricum ţi se va părea, primeşte-o!”
În continuare, Ioan Budai-Deleanu explică de ce, rupând cu tradiţia, numeşte limba noastră
„română” şi nu „valahă”. El este deci cel care a numit pentru prima dată română limba română! Merită
să ținem minte această întâietate a cărturarului de acum două veacuri.
Cartea, în întregime, care nu este o gramatică obișnuită, ci o gramatică enciclopedică, încântă şi
uimeşte. Ioan Budai-Deleanu ştia despre poporul român, despre istoria şi chiar despre viitorul lui, mai
multe decât noi toţi. În două sute de ani, nu numai că n-am reuşit să-l întrecem, dar nici măcar nu l-am
ajuns din urmă.

Aron Pumnul (1818−1866)
Aron Pumnul a rămas în memoria noastră culturală ca profesorul de limba și literatura
română al lui Eminescu. Ne gândim la el ca la un personaj aproape legendar. Într-o situație similară se
află Iosif Vulcan care i-a publicat lui Eminescu în revista Familia din Oradea primele poezii.
Așa se întâmplă cu toate persoanele care intră într-un fel în raza existenței unui geniu. Capătă
un fel de fosforescență și nu mai sunt uitate niciodată.
Trebuie să se știe însă că Aron Pumnul, chiar și dacă nu i-ar fi fost profesor poetului la Ober
Gymnasium din Cernăuți, tot ar fi fost înregistrat de istoria învățământului românesc, pentru meritele
sale de istoric literar și pedagog.
A avut o existență relativ scurtă, de 48 de ani.
Ca elev al liceului din Blaj a fost remarcat de George Barițiu și Simion Bărnuțiu, acesta din
urmă îndemnându-l să studieze filosofia. Ceea ce Aron Pumnul și face, la Cluj și, în continuare, la
Viena (la Colegiul „Sf. Barbara”). În acea perioadă, animat de idealuri iluministe și patriotice,
fondează asociația „Românimea cea tânără”. Era un tânăr studios, atras de lumea cărților, dar și
capabil de acțiune. În 1846 se întoarce la Blaj, unde ține un curs de filosofie (îi cunoștea bine pe
Aristotel, Spinoza, Voltaire, Rousseau).
Se interesează cu pasiune și simțul răspunderii de ortografia – pe atunci încă incertă – a limbii
române. Scrie și studii pe această temă, optând pentru o direcție care se va dovedi până la urmă
Vox Libri, Nr. 3 (48) - 2018 71